Atelierul din curte

Nu am stat niciodată să mă gândesc de ce am o pasiune, de ce îmi place să fac un lucru într-un anumit mod și nu altfel, de ce colecționez diferite obiecte și în fine, de ce continui. Totul părea că vine de la sine și eram ca toți ceilalți, preocupați de plăcerile lor. Până când cineva m-a întrebat, cu o privire curioasă și in același timp și intrigată: “de ce îți plac caii?”. Am prins nuanța întrebării. Nu de ce am o preferință. Ci de ce tocmai asta. Am dat timpul înapoi, trecând cu viteza peste amintiri, încercând să-mi amintesc primul cal pe care l-am văzut, pe care l-am mângaiat sau pe care poate l-am călărit. Iar într-un final am ajuns într-o curte veche, îmbătrânită de vreme, unde o nicovală imensă dormea liniștită lângă o forjă rece.

Bunicul meu a fost fierar, mai exact fierarul satului. Obișnuiam să stau pe lângă el ori de câte ori lucra, modelând fierul exact ața cum își dorea el. Dar cel mai des, mișunam pe lângă el atunci când potcovea. Priveam cu mirare fâșia lungă fier care se înroșea între cărbunii încinși, apoi se arcuia, se subția și se curba sub ciocanul greu, deasupra nicovalei. Urmăream scânteile roșii, sfârâitul pe care-l scotea metalul odată scufundat în apa rece. Apoi iarăși procesul prin care focul viu îl colora intens, urmăream cum niște cuie vechi făceau găuri în metalul moale sub lovituri de ciocan și apoi iarăși apă.

72662_352879721492448_2029156466_n 487547_340435476070206_811574601_n

Mă așezam lângă stăpân, pe un scaun de lemn scund și priveam cleștii, pilele, cum practic bunicul meu le tăia copitele și le dădea o formă rotundă. Calul, obișnuit cu bătrânul fierar, își mișca coada lent, apărându-se de muște și tăuni, clipea lent și din când în când își fixa atenția pe vreo găină care cuteza să se apropie de el. Bunicul venea cu noua potcoavă, încinsă de pe foc și o lipea de talpa calului, îl întrebam cu ochii mari, dar și încruntată:

“-Nu îl doare?

-Nu. Nu-l doare.”

486222_363903467056740_1349036194_n 10942334_718907408223009_154459158890071308_n

Aubur intens se ridica lent, aerul sfârâia și un miros înțepător îmbâcsea atmosfera. Calul nu se mișca, nu necheza de durere. Stătea calm, parcă familiarizat cu procesul dur. După ce răcea potcoava, o fixa la locul ei pe copită și o bătea în cuie, până când ieșeau printr-o parte și le taia cu cleștele.

“-Nici acum nu-l doare?

-Nu. Nici acum nu-l doare.”

11893983_827712950675787_456007379399137245_o

Și așa priveam cai, zeci de cai, ieșind și intrând pe poartă, unii cu potcoave noi, alții așteptand să aibă o încălțăminte nouă. Pe cele vechi le adunam din țărână și mă uitam la ele cât de tocite și de vechi erau, le întorceam pe toate fețele și într-un final le aruncam înapoi pe pământ, spunându-mi că o să apară și potcoava perfectă, pe care să o pot lua acasă.

O nouă zi, un nou cal, eu din nou stând pe scaunul pitic, privind procesul de potcovire, fără să mă satur. Tot felul de cai, unii pe care îi recunoșteam, unii pe care nu-i știam încă, veneau în același loc, pironiți de porumbar, cu câte un picior ridicat pe un suport de lemn. Mă priveau, îi priveam și eu, apoi mă ignorau și mai culegeau de pe jos boabe de porumb de la găini sau paie de fân, picate pe jos de cine știe când. Câteodată își sprijineau botul pe umărul bunicului, privind atenți la ce lucra el cu mâinile lui bătătorite. Îi mângaia aspru pe bot râzând și ei fornăiau, retrăgându-se indignați. Imediat ce ei plecau, plecam și eu, să-mi fac ciocănitori din mere verzi picate pe jos sau să bat cuie în orice găseam și puteam strica.

11026301_740812226032527_6895235102123699097_n

Cumva, în drumul meu spre maturizare, am avut mereu în cap imaginea calului din curte, potcovit de bunicul meu. Au fost ființe misterioase pentru mine, pentru că nu am îndrăznit o bună perioadă de timp să le ating. Auzeam în spate vocea mamei, mult prea grijulie:

“-Nu-i atinge! Nu te cunosc! Or să te muște!”

Caii mușcă. Chiar rău. Dar pe mine nu m-au mușcat niciodată pentru că-mi petreceam tot timpul lângă ei, dar fără să-i ating. Pisica venea pe lângă mine și se prelingea printre picioarele mele. Câinele imi lingea bucuros mâinile și adora să fie mângâiat. Găinile sfârșeau prin a fi prinse oricum de mine, mângâiate și strânse la piept până stăteau cu ciocul deschis, murind de căld. Dar caii întotdeauna mă priveau de la distanță, cu urechile ciulite, atenți la toate mișcările mele. Misterioși. Imenși și tăcuți. Au reprezentat o curiozitate imensă pentru copilul din mine, pentru inaccesibilitatea pe care mintea mea a perceput-o atunci.

Iar în momentul în care am început să cunosc ființele acestea mai bine… am înțeles de ce am făcut alegerea de a-i îndrăgi.

P.S. Nu vi se pare imaginea asta extrem de sexy?

tumblr_mghtctBNL91rtjsq2o2_500

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s